Atentie, copil la volan

De când mă ştiu am avut o fascinaţie pentru maşini, pentru felul în care au puterea să transporte oameni, cu vise şi urgenţe cu tot.

Mersul cu maşina însemna de obicei călătorii cu ai mei, la munte, la mare, în afară ţării, sute de kilometri, cu casetele noastre vechi cântând una după altă. Nu ştiam numele melodiilor, dar ştiam fiecare vers, şi le ştiam şi ordinea. După ce se termina o melodie, puteam număra în gând secundele de linişte care o despărţeau de următoarea. Formau toate un întreg, şi curgeau la vale, cu roţile maşinii care lua ameţitor curbele, şi curgeau cu gândurile mele amestecate cu versuri de oldies.

Cântam Bye Bye love, bye bye happiness şi încă nu ştiam ce înseamnă, râdeam când Cecilia îi trăgea ţeapa tipului din cântec şi „when he came back to bed someone had taken his place”, cântam cu „all that she wants is another baby” şi mă întrebam de ce voia un alt bebeluş tipă din cântec.

Şi toate astea se petreceau din scaunul din spate. Copiii nu au voie lângă şofer. Asta era regula de aur.

Douăzeci de ani mai târziu şi probabil câteva sute de mii de kilometri trăiţi ca pasager, m-am înscris la şcoală de şoferi. Nu fiindcă voiam să iau carnetul. Dimpotrivă.

Colegii mei de liceu dăduseră aproape toţi examenul şi conduceau deja liniştiţi pe străzile ţării, iar mie încă mi se părea că a conduce o maşină e treabă de om mare, că nu am cum să pot şi eu! Sacrilegiu, sacrilegiu.

Chiar şi când ieşeam în oraş cu colegii de facultate, sau mă lua cu maşina cineva de la aeroport, primul meu impuls era să mă duc spre uşa din spate, să mă aşez cuminte în spatele şoferului, omului mare. Câţi nu au râs de mine:P Treci măi în faţă, ce ai? Păi, nu am voie acolo, îmi venea să le zic. Dar cică acum am voie.

Multe atribuţii mi le-am însuşit deja, din rândul celor de om mare.

Am învăţat ce mi se părea imposibil când eram mică şi acum s-a dovedit a fi un fleac.

Am luat zeci de avioane singură, am ajuns pe alt continent doar eu cu valiza mea, am învăţat să merg cu bicicleta şi să merg cu ea în alte ţări, să merg cu ea şi în traficul bucureştean, de care iarăşi mă temeam şi de care ai mei încă se tem, când îşi imaginează că eu pedalez de zor pe lângă maşinile alea de kamikaze bucureşteni.

Am călcat (fără prea mult succes), am spălat (şi-am făcut din nişte cearşafuri albe dalmaţieni nedoriţi), am gătit (şi m-au minţit politicos nişte musafiri)…dar le-am făcut, la nivel de survivor.

Şi cu timpul am ajuns la standarde mai înalte, cam cât metrul meu cu ai săi 63 de centimetri care mă despart de înălţimea mea de pitică.

Însă să conduc o maşină? Eu? Dacă mă gândesc în altă parte şi uit ceva? Dacă intră unu în mine? Dacă nu am stofă de şofer? Dacă dacă…ce-ar fi dacă m-aş opri la bicicletă şi metrou? De ce să fiu responsabilă de siguranţa altor oameni nevinovaţi?

Însă argumentele tuturor au avut câştig de cauză: mai bine să ai carnet, nu ai de unde să ştii când ai nevoie de el. Ai să vezi că o să îţi placă. Şcoala de şoferi e şcoala vieţii, înveţi disciplină, responsabilitate.

În timpul ăsta, copilul din mine căsca şi se plictisea, dar pe dinafară dădea din cap ascultător.

Şi am început şcoala de şoferi. Îmi imaginam că primele ore stai cuminte lângă instructor şi te uiţi cum face el, îţi arată ce şi cum. Da de unde…te aruncă direct în piscină ăştia. Şi m-am trezit om mare, făcând o maşină să se mişte pe străzile de prin Drumul Taberei.

L-am enervat de zeci de ori pe domnul Tache, „Mai finescu, domnişoară, mai uşor cu ambreiajul, mai uşor cu schimbătorul de viteze, mai uşor când virezi, mai uşor că intri în bordură, mai uşor că intri pe banda cealaltă. Mai repede că încurcăm traficul, mai vigilent că trebuie să fii atentă la tot ce se petrece în jurul tău. Uite, aici deja te depuncta 10 puncte, aici îţi pierdeai deja carnetul, aici îl călcâi pe băiatul ăla. Hai, relaxează-te.”

Au trecut 7 luni de când am terminat şcoala şi am amânat să dau examenul. Necesita o înşiruire de planificări logistice dureroase: să-mi iau liber de la muncă, să am o săptămâna mai liberă cu masterul, să vin în Bacău unde am domiciliu şi am voie să dau examenul, să iau din nou nişte lecţii să îmi aduc aminte care pedală era care.

Şi sunt în Bacău. E ziua copilului afară şi azi am condus pe străzile oraşului în timp ce centrul era blocat fiindcă Andreea Bălan dansa şi cânta în faţă Prefecturii. Am văzut copii de toate vârstele îmbrăcaţi în costume ca la Halloween (ce tradiţie de-abia născută o fi şi asta?), pictaţi pe faţă, deveniţi tigri, zmei, prinţese, flori. Câteva zeci de majorete de pe la diverse licee, gimnazii, cu fustele atâta de scurte încât băieţii pe o rază de 20 de metri nu se puteau concentra la nimic altceva.

Iar eu…eu conduceam, cu mâinile încleştate de volan, încercând să fiu relaxată.

Instructorul meu de Bacău, nea Petrică, e glumeţ de fel. E mai tânăr ca domnu Tache, domnu instructor de Bucureşti. Are 5 copiii, e penticostal (prima asociere care îmi vine în minte e o glumă mai puţin reuşită, dar na..a făcut câte un copil pentru fiecare coastă), mi-a recitat poezii prima oră. Nu îmi spune să fiu mai „finescu” ci îmi spune să „frânez dulce”.

Îmi dă peste picior ca să accelerez, îmi dă peste palmă dacă sunt prea încordată, îmi spune că mă cafteşte dacă nu stau mai liniştită. A făcut şi fratele meu tot cu el. Fratele meu mai mic..a devenit om mare înaintea mea. Pe el nea Petrică îl ameninţa cu pumnu’, pe fete le ameninţă cu trasu’ de ureche. Vorbe goale…

Dar relaxarea tot după câteva mii de kilometri va veni, când voi conduce singură, în ritmul meu. „Ce apeşi aşa tare pe schimbătorul de viteze? Ia uite la mine cum fac!” (În gând îmi zic „da, dar tu din asta trăieşti, eu nu vreau să fiu aici. Nici nu vreau să conduc. Mă forţează lumea să cresc…şi tu îmi zici să mă relaxez?”).

Parchez lateral greşit prima oară şi mă întreabă dacă am chef de glume. Îi spun că nu ştiu cum se face, am uitat. Şi-apoi parchez lateral de douăzeci de ori, piciorul stâng pe ambreiaj deja e declarat mort de către restul corpului („îl lăsăm acolo, nu mai avem ce face cu el. Putem şi fără el, mai avem un picior”).

Acum ştiu să parchez lateral. Până la proba contrarie.

Săptămâna viitoare dau examenul. Şi tot săptămână viitoare plec în State pentru a doua oară de când sunt studentă, pentru a treia oară în viaţa mea.

Voi lasă totul în urma mea pentru patru luni, şi parcările, şi sensurile giratorii, şi sensurile sau nonsensurile vieţii mele de pe aici.

Dar din ţară voi pleca om cu carnet (sper). Trec în rândul celor care pot să mişte o maşină, să pună casete sau dvduri şi să cânte odată cu ele, ca în filme, cu geamurile coborâte, virând că o expertă, ca în jocurile alea de pe computer la care niciodată nu am fost bună.

No need for speed, thank you, I’m taking my time.

Am intrat azi în cancelaria fostului meu liceu şi toţi profesorii pe care îi ştiam mi-au spus „vai Mara, arăţi de parcă ai da acuma bacul. Nu te-ai schimbat deloc.„ Ei habar nu au că în curând devin om mare.

Dar până atunci, atenţie. E copilul la volan!