Sand, sky, light and water – how to meditate on the beach in Barcelona

Evening already. Oh how time flies when you’re in Barcelona! And this time, it took down the sun with such speed that only a few clouds were still getting their cotton backs warmed by this middle sized star by the time my feet touched the sand.

A couple of months ago I had been wondering about what makes us all be drawn to the seaside. It’s all just sand, water and sky above, if you really think about it!

But that is precisely what it is….the simplicity of its components! A return to a form of innocence, often to memories of sandcastles being built with all the seriousness of a 5 year old. It is a lesson in happiness, starting from the basic ingredients, it is a (heavily commercialized and overcrowded) form of outdoor meditation.

Floating in the salty water, like flying in a dense, liquid sky. One hand after the other, in a rhythm close to breathing, body tense and relaxed at the same time. This is the closest we get to being birds, I think to myself. If you go far, you have enough clear water beneath you to look down and pretend you’re actually up high.

Lying on the warm sand, with your ear to the ground, you can hear other footsteps crunching the grains together, making it all even finer. You can shift the sand under you till it cradles you perfectly, a make-shift bed meant to last only a couple of hours. After you’re gone, others will wonder whose shape they’re treading on.

And the fire fades out, but the sand remains warm, your heart beats with the waves and the wind fills your lungs.

Joy, this is what you’re made of.

Posted in Barcelona, English, Photos, Zen time | Leave a comment

Oh, all those fossilized errors…

I learned a new concept today during a lesson on correcting student errors in English.

It’s called

FOSSILIZED ERRORS

It refers to those errors you make over and over again and cannot correct because they weren’t explained or corrected at an early phase in your learning process. So as a result, they are fossilized in your brain the wrong way and it is so much more difficult to combat them.

How do you break a fossilized error? What do you pour on it to make it dissolve?

How do you free that part of your mind that is clogged with a mistake so that you make room for learning the “correct”version?

Any suggestions?

Then, after I processed this awesome concept of fossilized errors…I realized that it works not only with learning a language. I feel that I, for one, have plenty…

FOSSILIZED HABITS.

Patterns of being, thinking, acting, that I never felt the need to correct earlier on and am now stuck with.

So again, I address you for suggestions.

How do you break a fossilized habit? (ex. procrastinating)

Any success stories?

Posted in English, thought-flow | Tagged | Leave a comment

Nu mai plângem, că suntem copii mari.

Nu pot să dorm.

E aproape 1 noaptea şi aş face bine să adorm, dar iată că mă gândesc din nou la el şi plâng. Nu te întrista degeaba, că nu plâng de tristeţe. Plâng de o bucurie stranie.

****

Mă zvârcoleam un pic în pat de pe o parte pe alta, autosugestionându-mă că pastilele de paracetamol îşi făceau deja simţită prezenţa în craniu. Mă înfăşoram şi mă desfăşoram de plapumă. Prea cald, prea frig, transpir, tremur. Şi în timp ce hotăram să las plapuma să mă acopere doar în jurul mijlocului, învârtindu-mă ca într-o pupă spartă, mi-am amintit din nou de bunicu.

****

Ştii, când eram mică uram să dorm învelită. Îmi era prea cald mereu, chiar şi iarna, şi încercam să ies de sub plapumă cu prima ocazie. Poruncile de la superiori erau stricte: treci înapoi sub plapumă că răceşti! Şi mă sufocam încet, cu câte un vârf de picior trişând ca să respire.

Însă era cu totul altă treabă când mă adormea bunicu. Numai el îmi dădea voie să dorm cu picioarele afară. Ce evadare minunată, ce răcoare, ce libertate! O singură condiţie îmi punea, şi mi se părea o afacere bună: „Poţi sta cum vrei tu, doar să ai mereu mijlocelul acoperit”.

Atunci nu prea înţelegeam de ce şi cum, dar nu mă îndoiam niciodată de sfaturile lui şi de cunoaşterea lui nelimitată, aşa că şi acum, involuntar, după vreo 20 de ani de la această primă poruncă, nu pot să dorm fără să-mi înfăsor mijlocul cu ceva.

Şi la mai mult de 14 ani de la moartea lui, nu pot să mă gândesc prea multă vreme la vocea lui sau la sfaturile lui. Nu pot să scot din sertarele vizuale ale memoriei mele imaginile cu noi doi trăgînd cu arcul sau aruncând cu pietre de pe un pod, ca să vedem cum înfloresc cercurile concentrice. Nu pot să îl ascult din nou cântând (şi cu câtă claritate îi aud vocea de bariton!). Nu pot… fără să mi se aburească ochii, fără să încep să plâng ca un copil de zece ani. De dor, de dor şi de fericire în acelaşi timp.

Şi o parte din mine se întreabă, simţindu-se nedreptăţită şi uşor patetică „De ce mi te-a luat aşa de repede? De ce nu pot să revăd tot, să reascult tot ce mi-ai spus vreodată?”.

Însă nu durează mult şi aud o voce uşor mai matură, de aproape 25 de ani, care pune întrebarea corectă: „ de ce mi te-a dat?”.

Ca să.

Îmi aduc aminte mereu de lecţiile tale.

Ca să.

Îmi dau seama că am crezut cândva necondiţionat în alt om. Cu totul.

Ca să.

Îmi arăt mie că oricât aş încerca să mă păcălesc că sunt prea detaşată, prea rece, şi emotivă doar în aparenţă…pot să te plâng fără îndoieli şi cu fericire.

Ca să.

Simt recunoştinţă şi iubire.

****

Un bunic de 65 de ani cu nepoţica lui de 5 ani stau şi aruncă nişte pietricele de pe un pod peste râul Caşin. Suntem în anul 1993. Anotimpul nu e foarte relevant. Dar e, cel mai probabil, primăvară spre vară.

Bunicul are buzunarele pline de pietre culese pentru acest moment mult aşteptat. Pietrele se pasează una câte una, iar fetiţa le aruncă, pe rând, în râu.

Bâldâbâc !

Fac pietrele, şi fetiţa le îngână. I-a spus bunicul cum fac pietrele când ajung în apă. Şi a avut dreptate! Fix “bâldâbâc” se aude.

Se testează ipoteza cu fiecare piatră. Unele fac bâldâbâcuri mici, altele bâldâbâcuri mai mari.

După fiecare confirmare a ipotezei, se chicoteşte. Aşa se cuvine.

****

E trecut de 1 noaptea în Barcelona. Nu mai plângem, că suntem copii mari acuma. Am reuşit să punem pe hârtie virtuală gândurile despre bunic, ca el să nu dispară. Nu care cumva.

Şi te miri cum ai putut, odată, atât de demult, să chicoteşti la sunetul făcut de pietre când lovesc apa.

Posted in În dulcele grai, poveşti de Mară | Leave a comment

Rezistenţa prin poezie: Demostene Andronescu

Fiindcă programul este plin şi momentan nu mi-a îngăduit momente libere în care să pot transcrie tot ce mi-am notat pentru a vă spune, am să scriu doar un pic, un fragment mic, pentru Demostene Andronescu pe care l-am cunoscut ieri şi pe care am avut plăcerea să îl aud vorbind.

Este cunoscut drept poetul temniţelor comuniste şi a fost închis mai târziu decât bunicul meu şi nu a prins încarcerarea la Piteşti. A fost însă închis între 1952 şi 1964 la Jilava, Gherla şi Aiud.

Şi cumva mi se pare că la interviu, pus cu spatele la  zidul închisorii, stă la fel cum ne spusese că stătuse atunci, în momentul de care ne povestea: cu mâinile la spate, drept, încătuşat, cu gleznele înlănţuite. De parcă recitarea primei poezii compuse nu poate fi făcută decât repetând condiţiile ei iniţiale, măcar formal.

La Aiud a fost groaznic fiindcă nu aveai voie să faci nimic. Nu ţi se permitea nicio activitate care să-ţi înlesnească trecerea timpului, aşa încât fiecare secundă trecea ca o biciuşcă, spune el doamnei de la un post de radio.

Ne spune că salvarea celor de acolo stătea ori în rugăciune ori în poezie. Cei care nu ştiau a se ruga cu suficientă putere au coborât o treaptă, zice el, de la etic la estetic.

Iniţial învăţase poeziile altora, şi îşi umplea viaţa spirituală repetând în gând Blaga şi alţi poeţi, dar la un moment dat nu îşi mai amintea ultimele versuri dintr-o poezie şi le tot cerea colegilor de închisoare prin codul Morse. Atunci, fiindcă era întemniţat lângă un vechi prieten, Traian Anderca, acesta i-a spus:

Ce tot baţi pe la uşi străine, de ce nu te apuci tu să scrii, că ştiu că aveai niţel talent.

Şi-atunci, cu cătuşele la mâini, dar cu mintea încă liberă, Demostene Andronescu a compus prima lui poezie din închisoare, “Prefacerea”.

Iat-o aici, aşa cum a recitat-o:

Prefacere

Am cerşit un timp lumină
Pe la uşi străine,
Neştiind că luna plină
Prinsă-i toată-n mine.

La răspântiile vieţii
Stam cu mâna-ntinsă
Şi mă miluiau drumeţii
Cu lumină stinsă.

Când şi când, câte-o scânteie
De-un nebun zvârlită,
Îmi parea cale lactee,
Mie dăruită.

Şi treceam aşa prin viaţă,
Miluit de lume,
Ca şi ea cătând prin ceaţă,
Nu ştiu ce anume.

Dar odată, pe-nserate,
Obosit de vise,
Am găsit la lume toate
Porţile închise.

Şi rămas în noapte-afară
Fără lumânare,
Am privit aşa-ntr-o doară-n
Mine ca în zare.

Şi am tresărit deodată
Căci văzui că-n mine
Bezna-i ciuruită toată
Şi mijesc lumine.

Am dat zgura la o parte
Cu înfrigurare
Şi-n străfundurile-mi moarte
S-a iscat cântare.

Iar prin râna-mi sângerândă,
Ca printr-o spărtură,
A ţâşnit o rază blândă
De lumină pură,

Ce-nveselindu-mă în toate,
Mătăsoasă, moale,
A dat vieţii mele plate
Sensuri verticale.

De atunci fără-ncetare
Luminez întruna,
Nu fălos ca mândrul soare,
Ci sfios ca luna.

Iar când malul se adună
Şi-mi astupă vrana,
Mă sleiesc ca pe-o fântână
Adâncindu-mi rana.

Vă las nu numai cu această poezie care mi s-a părut înălţătoare, ci şi cu unul dintre cele mai frumoase lucruri spuse de domnul Andronescu ieri:

Eu nu ţin minte decât ce a fost frumos în închisoare. Trebuie să fac un efort să îmi aduc aminte de cele rele, sau să întreb pe cineva.

Posted in În dulcele grai, Fenomenul Piteşti | Leave a comment

Când istoria devine personală.

Şi iată-mă ajunsă la Piteşti. La Şcoala de vară « Fenomenul Piteşti », prima ediţie.

Suntem 15 participanţi aleşi din peste 100 de înscrişi dornici, 15 cu vârste între 19 şi 27 de ani, de la facultăţi foarte diferite, cu motive la fel de diferite pentru care am vrut să ajungem aici.

Alla e din Republica Moldova, lucrează la Radio Europa Liberă, Anca e din Bucureşti şi scrie la Decât o Revistă, Ştefan a terminat teologie, ca şi un alt coleg de-al lui al cărui nume încă nu l-am reţinut. Maria e o bună cunoscătoare a istoriei ţării, pasionată de credinţele legionare şi o simpatică purtătoare de ii şi tradiţii. Ioana a făcut mai întâi conservatorul şi apoi a studiat antropologie culturală, Diana a terminat litere şi tocmai s-a înscris la drept, proaspăt întoarsă fiind din Roma, iar Marta a venit tocmai din Polonia fiindcă vrea să îsi facă doctoratul pe memorialistica de detenţie, după ce a studiat limba şi literatura română la Poznan.

Un grup de oameni care deşi nu par să aibă multe în comun, le-au găsit…fiindcă lumea chiar e mică. Ştefan e din Onesti, unde am copilărit eu, Marta cunoaşte un om drag mie, Anca îmi pare cunoscută de o viaţa şi jumătate, iar organizatorii par atâta de bucuroşi că am ajuns cu toţii la destinaţie şi ne-am cazat încât mi se pare şi mie că aici trebuie să fiu.

Dar de ce sunt aici ? Povestea asta începe acum mulţi ani.

Povestea asta începe în 1948, sau poate chiar mai devreme, în 1927, în Huşi.

***

E un film vechi, un film făcut de ai mei cu mine când aveam vreo 3 ani, iar mama era deja însărcinată cu fratele meu şi purta cămăşi largi. Eu evident că nu mă prinsesem de nimica în neregulă şi îi rugam să îmi aducă o soră de la magazinul de copii.

E un film la care mă uit destul de des şi e o anumită parte a filmului la care nu reusesc niciodată să nu plâng. În fundal începe să cânte o melodie siropoasă din anii 70 în care unul din versuri repetă de câteva ori “I love you”.

Se aude vocea bunicului şi camera de filmat se întoarce către el.

“Măruţ, ce înseamnă asta,  I love you ?”, mă testează el. Eu stau, mă gândesc o secundă, şi după ce răspund prompt  “Te iubesc”, mă azvârl  în braţele lui şi strig “Bi! “.

Îi spuneam “Bi” şi nu “bicu” sau “tataia” sau “tata mare”. Două litere simple, şi acum de abia îmi dau seama că sună a “a fi” în engleză.

Îi ţin minte şi acum vocea, deşi au trecut aproape 15 ani de când a murit. Îl aud cum îmi cântă “Moş Crăciun cu plete dalbe” înainte de culcare (era cântec pentru orice sezon, şi parcă şi văd soarele de vară printre perdele în timp ce eu adormeam de după-amiază cu vocea lui pe zâmbet). Îl aud recitând poeziile special făcute pentru a mă convinge să mănânc (“Freddie cel mare şi Barney cel mic au plecat la ţară pentru un picnic…şi-au păpat acolo, au păpat păpat, pâââână când s-au săturat!”) şi mi-l amintesc cum mai stătea la marginea patului, în genunchi, ţinându-mă de mână până ce adormeam.

Ţin minte cum am plâns o noapte întreagă pe la 5 ani când mi-am dat seama că oamenii mor şi că cel mai bătrân dintre oamenii dragi mie era el, Bi. M-am oprit din plâns cu nişte calcule:

Acum are 65 de ani. Ar mai putea trăi până pe la 80, şi atunci eu voi avea 20 de ani. Şi până la 20 de ani am să înţeleg cum vine treaba asta cu moartea şi o să accept şi nu o să mai plâng atâta.

A murit când aveam 10 ani şi m-a luat cam pe nepregătite. Însă acei 10 ani a avut grijă să mi-i facă de neuitat.

M-a învăţat să merg singură pe stradă, fără să mă ţină nimeni de mână. Mergea el la doi paşi şi îmi zicea “Vezi ? Singură. Nu te ajut deloc şi poţi”.

M-a învăţat să trag cu arcul şi mergeam în parcul din Oneşti, de lângă râul Caşin, şi trăgeam cu săgeţile bonţite în nişte stâlpi. Tot acolo mă învăţa să merg pe o pantă de ciment, ca şi cum aş coborî pe munte, cu paşii uşor oblici.

Uneori îl convingeam să pescuim peşti invizibili, şi cu nişte crengi culese de pe jos ne schimonoseam amândoi la marginea râului până ce prindeam suficienţi peşti ca să îi aducem bunicii să îi gătească. Uneori îi mai aduceam din greşeală şi nişte broaşte: tot invizibile şi ele.

Colecţiona timbre, iubea istoria, ştia a spune cele mai frumoase poveşti. Ştia să cânte la mandolină, desena atât de frumos şi mă învăţase să desenez mâinile corect, nu cu un cerc cum le făceam eu iniţial. Gătea cel mai bun piure şi făcea nişte eclere cu ciocolată pe care le aducea într-o cutiuţă de metal când venea la noi în vizită la Bacău. Trebuia mereu să plece noaptea, când dormeam deja, fiindcă altfel mă prindeam de el la plecare şi plângeam prea tare.

Cântam împreună « the bare necessities»  şi cumva era de la sine înţeles că eu eram Mowgli şi el era Baloo. La de-a v-ați ascunselea  mă ascundea în spatele unei perdele și apoi ieșea din cameră și reîntra să mă caute. Chicoteam teribil când el se prefăcea că nu mă găsește în ascunzătoarea mea genială.

În pozele lui din tinereţe arăta, alb-negru, ca un actor din filmele vechi americane, o variantă mai frumoasă şi mai plină de carismă ca Humphrey Bogart.

Nu mai știu când mi-a povestit prima oară și care a fost contextul. Dar țin minte că știam că fusese la închisoare. 3 ani. 3 ani jumate. Țin minte doar că mi-a spus că se uită la tavan și caută forme geometrice ca să treacă timpul. Atât.

Și mulți ani a fost doar atâta.  O idee vagă cum că bunicul meu a fost deținut politic fiindcă se împotrivise regimului  comunist. Fusese pro-regalist în studenție, dorise să îl aducă înapoi pe Regele Mihai și cineva l-a pârât. Atât.

În mintea mea nu am format niciodată cu detalii această informație. Celula era anonimă, cumva văzută din unghiul privirii lui, și îmi imaginam doar tavanul acela cu formele geometrice care apăreau dacă te concentrai suficient. Unde ? Poate la Jilava ? Nu știu. Nu mi-a zis.

www.fenomenulpitesti.ro

Apăs, se încarcă. Am auzit de fenomenul Pitești, de tortură, de reeducare. De deținuții întorși unul împotriva celuilalt, de bătăi, de foamete, de umilire. De rezistența prin religie, de lipsa de umanitate a torționarilor.

Caut în șirul alfabetic pe Preotul Calciu despre care citisem mai demult ceva.

Apoi mă gândesc (un gând răzleț și apărut din senin) să mă uit și la A. Apăs pe A.

Și știu că îl caut cu privirea sperând să nu-l găsesc.

Dar el e acolo. Gheorghe Ambrozie. Scris cu Z, deși noi îl scriem cu S. dar nu.

Nu are cum să fie el. Apăs. Gigel. Porecla. 1927 anul naşterii. Data e greşită. Dar asta ştiu de ce. El s-a născut pe 13 martie, şi părinţii l-au declarat de abia mai târziu, pe 24.

E el.  E chiar el. La Piteşti.

Calculez. Avea 21 de ani când l-au închis. Îi citesc fişa matricolă penală şi mă cuprinde o groază… Groaza că istoria nu e istorie. Istoria chiar s-a întâmplat. Oamenilor reali, oamenilor dragi nouă.

Data arestării: 26 aprilie 1948
Condamnare: 3 ani închisoare corecţională
Locuri de detenţie:
Piteşti (?-26 mai 1950)
Peninsula (26 mai 1950-12 mai 1952)

Cât a stat la Piteşti? Ce a făcut cât timp a fost la Piteşti? Cum a rezistat? Ştie cineva despre el?

Nu ştiu cine a fost acei ani şi cum a reuşit să îşi continue viaţa la 24 de ani, ieşind din închisoare unde ajunsese pentru nişte idei. Acum sunt mai mare decât era el atunci şi nu îmi dau seama dacă aş fi putut vreodată să cred cu atâta tărie în ceva încât să ajung să sufăr pentru acea credinţă.

Ştiu doar că după ce a ieşit din închisoare a reuşit să se reînscrie la facultate şi a ajuns în aceeaşi grupă cu cea care urma să îi devină soţie, care urma să fie mama mamei mele… Cumva istoria devine mai tangibilă când îmi dau seama că indirect sunt produsul ei.

Ştiu doar că a rămas un idealist, că a fost mereu curios, că a fost un tată grozav şi un bunic plin de iubire.

Şi iătă-mă la şcoala de vară unde poate voi afla. Voi vedea unde a fost închis, şi poate unul din vorbitorii din program îl va fi ştiut.

În curând trebuie să plec la deschiderea oficială. Dar sper să pot scrie despre tot ce voi afla, fiindcă se ştiu puţine despre ce a fost la Piteşti şi ne plângem acum de vieţile noastre atât de grele, când alţii au reuşit să treacă prin iad şi să iasă pe cealaltă parte a sa.

Şi mă întreb uneori de ce nu a vorbit bunicu despre închisoare. E uşor de înţeles că a vrut să uite, dar cred că e mai mult de atât.

Vezi tu, sunt mai multe feluri de oameni. Sunt cei care trec prin iad şi nu răzbesc.

Sunt cei care trec de iad şi mai pot să şi povestească despre cum a fost.

Şi sunt cei care trec de iad şi povestesc  doar despre rai.

Posted in Fenomenul Piteşti, poveşti de Mară | Leave a comment

Lazy, hazy, crazy days of summer

The title is from a wonderful Nat King Cole song that I sometimes tune into and start humming without noticing…It happens in summer, when the morning breeze still makes you happy it is summer.

As promised, here are more of my attempts to capture the grassy, flowery imagery at Cernica, outside Bucharest, where I lazily, hazily (and yes, most definitely crazily too) enjoyed some good company and some inspiring sun touched moments.

This time…with colour.

Posted in Bucureşti-effect, English, Photos, thought-flow, Zen time | Leave a comment

Summer stole my colours

Summer rushed in furiously. Denied entrance for so long, all its pent up heat unleashed itself mercilessly upon my city, your city. Full of weathery mood swings, it went from floods of tears to storms of dust, from a dryness like that of an upset lover to the crying and whimpering of a wounded child.

And the sun heated up the glass dome over the city until all the colours faded out, no saturation, until all the flowers and the thorns were almost black and white.

This is all I could capture, before the sun desaturated me as well.

* This is the first of a series of pictures taken on an outing at Cernica, just outside Bucharest, on a torrid summer day when a couple of friends of mine decided to steal me away for a barbecue. Sun+ coal? Sounds like a great idea:)))

So I went to make friends with the nettles and came out of this photo adventure happy and full of thorns, scars and bruises. For every photo there is a price to pay:D

The next photos will bring colour back, I promise.

Posted in English, Photos, thought-flow | Leave a comment