Rezistenţa prin poezie: Demostene Andronescu

Fiindcă programul este plin şi momentan nu mi-a îngăduit momente libere în care să pot transcrie tot ce mi-am notat pentru a vă spune, am să scriu doar un pic, un fragment mic, pentru Demostene Andronescu pe care l-am cunoscut ieri şi pe care am avut plăcerea să îl aud vorbind.

Este cunoscut drept poetul temniţelor comuniste şi a fost închis mai târziu decât bunicul meu şi nu a prins încarcerarea la Piteşti. A fost însă închis între 1952 şi 1964 la Jilava, Gherla şi Aiud.

Şi cumva mi se pare că la interviu, pus cu spatele la  zidul închisorii, stă la fel cum ne spusese că stătuse atunci, în momentul de care ne povestea: cu mâinile la spate, drept, încătuşat, cu gleznele înlănţuite. De parcă recitarea primei poezii compuse nu poate fi făcută decât repetând condiţiile ei iniţiale, măcar formal.

La Aiud a fost groaznic fiindcă nu aveai voie să faci nimic. Nu ţi se permitea nicio activitate care să-ţi înlesnească trecerea timpului, aşa încât fiecare secundă trecea ca o biciuşcă, spune el doamnei de la un post de radio.

Ne spune că salvarea celor de acolo stătea ori în rugăciune ori în poezie. Cei care nu ştiau a se ruga cu suficientă putere au coborât o treaptă, zice el, de la etic la estetic.

Iniţial învăţase poeziile altora, şi îşi umplea viaţa spirituală repetând în gând Blaga şi alţi poeţi, dar la un moment dat nu îşi mai amintea ultimele versuri dintr-o poezie şi le tot cerea colegilor de închisoare prin codul Morse. Atunci, fiindcă era întemniţat lângă un vechi prieten, Traian Anderca, acesta i-a spus:

Ce tot baţi pe la uşi străine, de ce nu te apuci tu să scrii, că ştiu că aveai niţel talent.

Şi-atunci, cu cătuşele la mâini, dar cu mintea încă liberă, Demostene Andronescu a compus prima lui poezie din închisoare, “Prefacerea”.

Iat-o aici, aşa cum a recitat-o:

Prefacere

Am cerşit un timp lumină
Pe la uşi străine,
Neştiind că luna plină
Prinsă-i toată-n mine.

La răspântiile vieţii
Stam cu mâna-ntinsă
Şi mă miluiau drumeţii
Cu lumină stinsă.

Când şi când, câte-o scânteie
De-un nebun zvârlită,
Îmi parea cale lactee,
Mie dăruită.

Şi treceam aşa prin viaţă,
Miluit de lume,
Ca şi ea cătând prin ceaţă,
Nu ştiu ce anume.

Dar odată, pe-nserate,
Obosit de vise,
Am găsit la lume toate
Porţile închise.

Şi rămas în noapte-afară
Fără lumânare,
Am privit aşa-ntr-o doară-n
Mine ca în zare.

Şi am tresărit deodată
Căci văzui că-n mine
Bezna-i ciuruită toată
Şi mijesc lumine.

Am dat zgura la o parte
Cu înfrigurare
Şi-n străfundurile-mi moarte
S-a iscat cântare.

Iar prin râna-mi sângerândă,
Ca printr-o spărtură,
A ţâşnit o rază blândă
De lumină pură,

Ce-nveselindu-mă în toate,
Mătăsoasă, moale,
A dat vieţii mele plate
Sensuri verticale.

De atunci fără-ncetare
Luminez întruna,
Nu fălos ca mândrul soare,
Ci sfios ca luna.

Iar când malul se adună
Şi-mi astupă vrana,
Mă sleiesc ca pe-o fântână
Adâncindu-mi rana.

Vă las nu numai cu această poezie care mi s-a părut înălţătoare, ci şi cu unul dintre cele mai frumoase lucruri spuse de domnul Andronescu ieri:

Eu nu ţin minte decât ce a fost frumos în închisoare. Trebuie să fac un efort să îmi aduc aminte de cele rele, sau să întreb pe cineva.

About Mara Ambrosie

"I contain multitudes" W. Whitman. *poză de www.cataling.blogspot.com
This entry was posted in În dulcele grai, Fenomenul Piteşti. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s