Când istoria devine personală.

Şi iată-mă ajunsă la Piteşti. La Şcoala de vară « Fenomenul Piteşti », prima ediţie.

Suntem 15 participanţi aleşi din peste 100 de înscrişi dornici, 15 cu vârste între 19 şi 27 de ani, de la facultăţi foarte diferite, cu motive la fel de diferite pentru care am vrut să ajungem aici.

Alla e din Republica Moldova, lucrează la Radio Europa Liberă, Anca e din Bucureşti şi scrie la Decât o Revistă, Ştefan a terminat teologie, ca şi un alt coleg de-al lui al cărui nume încă nu l-am reţinut. Maria e o bună cunoscătoare a istoriei ţării, pasionată de credinţele legionare şi o simpatică purtătoare de ii şi tradiţii. Ioana a făcut mai întâi conservatorul şi apoi a studiat antropologie culturală, Diana a terminat litere şi tocmai s-a înscris la drept, proaspăt întoarsă fiind din Roma, iar Marta a venit tocmai din Polonia fiindcă vrea să îsi facă doctoratul pe memorialistica de detenţie, după ce a studiat limba şi literatura română la Poznan.

Un grup de oameni care deşi nu par să aibă multe în comun, le-au găsit…fiindcă lumea chiar e mică. Ştefan e din Onesti, unde am copilărit eu, Marta cunoaşte un om drag mie, Anca îmi pare cunoscută de o viaţa şi jumătate, iar organizatorii par atâta de bucuroşi că am ajuns cu toţii la destinaţie şi ne-am cazat încât mi se pare şi mie că aici trebuie să fiu.

Dar de ce sunt aici ? Povestea asta începe acum mulţi ani.

Povestea asta începe în 1948, sau poate chiar mai devreme, în 1927, în Huşi.

***

E un film vechi, un film făcut de ai mei cu mine când aveam vreo 3 ani, iar mama era deja însărcinată cu fratele meu şi purta cămăşi largi. Eu evident că nu mă prinsesem de nimica în neregulă şi îi rugam să îmi aducă o soră de la magazinul de copii.

E un film la care mă uit destul de des şi e o anumită parte a filmului la care nu reusesc niciodată să nu plâng. În fundal începe să cânte o melodie siropoasă din anii 70 în care unul din versuri repetă de câteva ori “I love you”.

Se aude vocea bunicului şi camera de filmat se întoarce către el.

“Măruţ, ce înseamnă asta,  I love you ?”, mă testează el. Eu stau, mă gândesc o secundă, şi după ce răspund prompt  “Te iubesc”, mă azvârl  în braţele lui şi strig “Bi! “.

Îi spuneam “Bi” şi nu “bicu” sau “tataia” sau “tata mare”. Două litere simple, şi acum de abia îmi dau seama că sună a “a fi” în engleză.

Îi ţin minte şi acum vocea, deşi au trecut aproape 15 ani de când a murit. Îl aud cum îmi cântă “Moş Crăciun cu plete dalbe” înainte de culcare (era cântec pentru orice sezon, şi parcă şi văd soarele de vară printre perdele în timp ce eu adormeam de după-amiază cu vocea lui pe zâmbet). Îl aud recitând poeziile special făcute pentru a mă convinge să mănânc (“Freddie cel mare şi Barney cel mic au plecat la ţară pentru un picnic…şi-au păpat acolo, au păpat păpat, pâââână când s-au săturat!”) şi mi-l amintesc cum mai stătea la marginea patului, în genunchi, ţinându-mă de mână până ce adormeam.

Ţin minte cum am plâns o noapte întreagă pe la 5 ani când mi-am dat seama că oamenii mor şi că cel mai bătrân dintre oamenii dragi mie era el, Bi. M-am oprit din plâns cu nişte calcule:

Acum are 65 de ani. Ar mai putea trăi până pe la 80, şi atunci eu voi avea 20 de ani. Şi până la 20 de ani am să înţeleg cum vine treaba asta cu moartea şi o să accept şi nu o să mai plâng atâta.

A murit când aveam 10 ani şi m-a luat cam pe nepregătite. Însă acei 10 ani a avut grijă să mi-i facă de neuitat.

M-a învăţat să merg singură pe stradă, fără să mă ţină nimeni de mână. Mergea el la doi paşi şi îmi zicea “Vezi ? Singură. Nu te ajut deloc şi poţi”.

M-a învăţat să trag cu arcul şi mergeam în parcul din Oneşti, de lângă râul Caşin, şi trăgeam cu săgeţile bonţite în nişte stâlpi. Tot acolo mă învăţa să merg pe o pantă de ciment, ca şi cum aş coborî pe munte, cu paşii uşor oblici.

Uneori îl convingeam să pescuim peşti invizibili, şi cu nişte crengi culese de pe jos ne schimonoseam amândoi la marginea râului până ce prindeam suficienţi peşti ca să îi aducem bunicii să îi gătească. Uneori îi mai aduceam din greşeală şi nişte broaşte: tot invizibile şi ele.

Colecţiona timbre, iubea istoria, ştia a spune cele mai frumoase poveşti. Ştia să cânte la mandolină, desena atât de frumos şi mă învăţase să desenez mâinile corect, nu cu un cerc cum le făceam eu iniţial. Gătea cel mai bun piure şi făcea nişte eclere cu ciocolată pe care le aducea într-o cutiuţă de metal când venea la noi în vizită la Bacău. Trebuia mereu să plece noaptea, când dormeam deja, fiindcă altfel mă prindeam de el la plecare şi plângeam prea tare.

Cântam împreună « the bare necessities»  şi cumva era de la sine înţeles că eu eram Mowgli şi el era Baloo. La de-a v-ați ascunselea  mă ascundea în spatele unei perdele și apoi ieșea din cameră și reîntra să mă caute. Chicoteam teribil când el se prefăcea că nu mă găsește în ascunzătoarea mea genială.

În pozele lui din tinereţe arăta, alb-negru, ca un actor din filmele vechi americane, o variantă mai frumoasă şi mai plină de carismă ca Humphrey Bogart.

Nu mai știu când mi-a povestit prima oară și care a fost contextul. Dar țin minte că știam că fusese la închisoare. 3 ani. 3 ani jumate. Țin minte doar că mi-a spus că se uită la tavan și caută forme geometrice ca să treacă timpul. Atât.

Și mulți ani a fost doar atâta.  O idee vagă cum că bunicul meu a fost deținut politic fiindcă se împotrivise regimului  comunist. Fusese pro-regalist în studenție, dorise să îl aducă înapoi pe Regele Mihai și cineva l-a pârât. Atât.

În mintea mea nu am format niciodată cu detalii această informație. Celula era anonimă, cumva văzută din unghiul privirii lui, și îmi imaginam doar tavanul acela cu formele geometrice care apăreau dacă te concentrai suficient. Unde ? Poate la Jilava ? Nu știu. Nu mi-a zis.

www.fenomenulpitesti.ro

Apăs, se încarcă. Am auzit de fenomenul Pitești, de tortură, de reeducare. De deținuții întorși unul împotriva celuilalt, de bătăi, de foamete, de umilire. De rezistența prin religie, de lipsa de umanitate a torționarilor.

Caut în șirul alfabetic pe Preotul Calciu despre care citisem mai demult ceva.

Apoi mă gândesc (un gând răzleț și apărut din senin) să mă uit și la A. Apăs pe A.

Și știu că îl caut cu privirea sperând să nu-l găsesc.

Dar el e acolo. Gheorghe Ambrozie. Scris cu Z, deși noi îl scriem cu S. dar nu.

Nu are cum să fie el. Apăs. Gigel. Porecla. 1927 anul naşterii. Data e greşită. Dar asta ştiu de ce. El s-a născut pe 13 martie, şi părinţii l-au declarat de abia mai târziu, pe 24.

E el.  E chiar el. La Piteşti.

Calculez. Avea 21 de ani când l-au închis. Îi citesc fişa matricolă penală şi mă cuprinde o groază… Groaza că istoria nu e istorie. Istoria chiar s-a întâmplat. Oamenilor reali, oamenilor dragi nouă.

Data arestării: 26 aprilie 1948
Condamnare: 3 ani închisoare corecţională
Locuri de detenţie:
Piteşti (?-26 mai 1950)
Peninsula (26 mai 1950-12 mai 1952)

Cât a stat la Piteşti? Ce a făcut cât timp a fost la Piteşti? Cum a rezistat? Ştie cineva despre el?

Nu ştiu cine a fost acei ani şi cum a reuşit să îşi continue viaţa la 24 de ani, ieşind din închisoare unde ajunsese pentru nişte idei. Acum sunt mai mare decât era el atunci şi nu îmi dau seama dacă aş fi putut vreodată să cred cu atâta tărie în ceva încât să ajung să sufăr pentru acea credinţă.

Ştiu doar că după ce a ieşit din închisoare a reuşit să se reînscrie la facultate şi a ajuns în aceeaşi grupă cu cea care urma să îi devină soţie, care urma să fie mama mamei mele… Cumva istoria devine mai tangibilă când îmi dau seama că indirect sunt produsul ei.

Ştiu doar că a rămas un idealist, că a fost mereu curios, că a fost un tată grozav şi un bunic plin de iubire.

Şi iătă-mă la şcoala de vară unde poate voi afla. Voi vedea unde a fost închis, şi poate unul din vorbitorii din program îl va fi ştiut.

În curând trebuie să plec la deschiderea oficială. Dar sper să pot scrie despre tot ce voi afla, fiindcă se ştiu puţine despre ce a fost la Piteşti şi ne plângem acum de vieţile noastre atât de grele, când alţii au reuşit să treacă prin iad şi să iasă pe cealaltă parte a sa.

Şi mă întreb uneori de ce nu a vorbit bunicu despre închisoare. E uşor de înţeles că a vrut să uite, dar cred că e mai mult de atât.

Vezi tu, sunt mai multe feluri de oameni. Sunt cei care trec prin iad şi nu răzbesc.

Sunt cei care trec de iad şi mai pot să şi povestească despre cum a fost.

Şi sunt cei care trec de iad şi povestesc  doar despre rai.

About Mara Ambrosie

"I contain multitudes" W. Whitman. *poză de www.cataling.blogspot.com
This entry was posted in Fenomenul Piteşti, poveşti de Mară. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s