Pe drum spre China…

Ecranul prietenos cu harta lumii ne anunţă că mai avem 4 ore până la destinaţie. Peking/ Beijing.

Apăsând telecomanda din scaun pot să mă uit la tot felul de filme sau episoade de seriale disponibile on board, dar am văzut deja un episod de The Office, unul de How I met your Mother şi unul de 30 Rock şi mi-am făcut plinul.

Canalul preferat al mamei mele e cel cu harta unde ne arată pe unde mai zburăm. După primele două ore, care s-au încăpăţânat să treacă cumplit de lent, mama îmi cerea să îi arăt pe unde mai zburăm şi câte ore şi minute au mai rămas…şi această rugăminte se repeta dn 3 în trei minute: aşa că a aflat că mai avem 6 ore şi 48 de minute, apoi 6 ore şi 45 de minute şi apoi doar 6 ore şi 42 de minute. Time flies when you’re having fun, ey?

Pornit-am la 7 dimineaţa cu ultimele aranjamente prin casă, ultima strângere a pisicii, ultimul ridicat din cuşcă al hamsterului şi ultima trezire a fratelui adormit…

Ne-am urcat cu atâta siguranţă într-un taxi de la o firmă pe care o ştiam eu ca fiind bună, ca să fim crunt dezamăgite: nu numai că a oprit după 10 minute să-şi facă plinul şi nu a oprit taxatorul, dar după ce că a fost trafic destul de mult în drumul spre Otopeni, nenea taximetrist (accent pe trist) era uşor pierdut în spaţiu.

Are we there yet devenise deja mottoul  zilei mele, şi se face cum că Constantin M. (i-am ţinut minte numele, că presimţeam eu ceva) a început să vorbească la telefon fix când eu i-am declarat fericită mamei: uite, gata, am ajuns! Ăla e aeroportul. Văzusem turnul după care recunoşteam de obicei Aeroportul Otopeni. Dar domnul nostru îşi continua conversaţia „Da măi, mă duc la aeroport…”.

Am zis că poate ştie el o altă modalitate de a o lua la dreapta spre aeroport, sau că nu pe acolo se intră. Dar după ce am văzut indicator că ieşim din Otopeni şi următoarele semne indicau doar Buftea şi Corbeanca am zis să îmi iau inima în dinţi şi să înfrunt autoritatea în materie de geografie:

„Sunteţi sigur că nu am trecut de aeroport?”

„Am trecut de aeroport?”

„Sunteţi sigurnu?”

Alte câteva fraze de convingere au fost rostite şi mi s-a dat crezare, am întors şi..minune…au început să apară semnele către Henri Coandă. Mama făcea fără să vrea tisk tisk lăngă mine şi ofta enervată, iar eu mă minunam de cât de pierdut în spaţiu a putut fi omul de la volan. E cam greu să ratezi un aeroport internaţional, nu credeţi? Eh, nimic nu e imposibil pentru Super taxi Driver!

L-am iertat. De atunci am zburat spre Viena, am mânca din breakfastul minuscul al celor de la Austrian Airlines care era foarte delicat ambalat în nişte suporturi triunghiulare cât palma. Haute cuisine.

Cea mai frumoasă parte a zborurilor este ce reuşeşti să desluşeşti uitându-te pe geam. De data asta nu se vedea decât alb, albul de zăpadă brăzdat de liniile lăsate de maşini. Apoi se vedea doar un strat gros de nori, care arătau fix ca zăpada de dedesubt, doar că fără întreruperi. Dă mai multă concreteţe citatului „precum în cer, aşa şi pe pământ”.

În aeroportul din Viena am văzut o încăpere tare ciudată în mijlocul unui restaurant. Un fel de cabină din plastic cu găuri pe unul din pereţi. Din semnele de pe ea am dedus că e un fel de închisoare de maximă securitate pentru fumători, ca să le ofere posibilitatea de a fuma în aeroporturi. Nu ştiu cât se bucură ei de această libertate…dar mie îmi arăta atât de ostilă treaba. Am văzut mai apoi un tip şi o tipă intrând pe rănd să îţi potolească dorul de nicotină şi tavanul acelei cabine avea ceva hotă care absorbea imediat fumul. Mă întreb ce ar fi zis despre aşa ceva fumătorii acum căţiva ani când încă nu era interzis să fumezi peste tot. Un pliant despre cabină anunţă cu un om zămbitor în poză „A Smoke Free Environment without being smoker Free”.

Avionaşul de pe ecran zboară acum deasupra Nowosibirskului şi din traiectoria lui se pare că vom trece şi deasupra locului numit Ulaanbaatar şi a munţilor Altai. Sună cunoscut. Doar atât. Încă 2790 de kilometri! Aproape că-i aproapeJ

Aterizăm la 5:42 (estimated time) ora din Beijing…aşa că mă duc să mai adorm cu muzica în urechi şi cu pernuţa mică roşie care ne-au dat-o. Diferenţa dintre economy class şi business class e că la B.C. au o pernă mare galbenă. Eh, I can live without it:P

Update: încă  2 ore… Însă nu vor fi prea plăcut. Un domn chinez din spate şi-a demontat pantofii. Credem că face parte din noul program nuclear al Chinei.

Update la update: am ajuns. Poveştile (muuulte) din prima zi vor veni în curand pe micile ecrane.

About Mara Ambrosie

"I contain multitudes" W. Whitman. *poză de www.cataling.blogspot.com
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s