Era o dimineaţă de primăvară. Sau era o toamnă călduroasă? Nu mai ţin minte.
Culoarea aerului era caldă – asta e clar- şi tramvaiul mirosea slab a transpiraţie şi a relaxare. Praful aluneca pe razele de lumină şi, văzându-l, fiecare răsuflare-mi purta greutatea acestei constatări.
În tramvai erau puţine persoane. Atât de puţine încât sudoarea noastră se împrăştia şi devenea aproape insesizabilă, iar praful cu atât mai greu cu cât ne era împărţit cu dărnicie.
Tramvaiul şerpuia violent, dar lent deasupra şinelor spre cine ştie ce destinaţie finală avea; eu nu îl luam niciodată până la capăt.
Din acea zi şi acel fragment de călătorie mai ţin minte doar trei persoane din tramvaiul nr 23.
Câinii din spatele mall-ului se aruncau cu toată puterea tendinţele lor sinucigaşe spre şinele tramvaiului, casele din jur îşi mai aruncau şi ele din tencuială la trecerea zbuciumată a vehiculului, iar eu mă uitam pe furiş la un cuplu aşezat spre mijlocul tramvaiului, vis-a-vis de mine.
În spatele lor stătea – sau mai bine zis încerca să stea – o fetiţă de vreo 4 ani, blondă, o culoare nisipie de blond, cu nişte bucle tinzând asimptotic spre perfecţiune, ochii cafenii şi la fel de fără stare. Era fetiţa cuplului, fiinţa pe care doar eu păream a o sesiza.
Părinţii erau tineri. Poate prea tineri pentru ea, dar ea nu ştia asta încă. Nu avuseseră pasămite suficient timp să-şi soarbă unul altuia toate secretele şi secreţiile şi discretiile. Copilul venise când nimeni nu îl aştepta, şi ei … ei mai aveau atâtea să îşi zică. Se uitau unul în ochii celuilalt, şi niciunul la copil, tatăl cu spatele la fetiţă şi cu faţa la tânăra sa soţie. Din când în când, când îi auzea prea mult şi prea clar răsuflarea de copil neliniştit şi nebăgat în seamă, când privirea ei îi încălzea prea mult ceafa lată, tatăl se întorcea spre ea şi îi zicea să stea liniştită pe scaun, că deranjează lumea din tramvai.
Aşa că îşi cânta resemnată un cântecel, o amestecătură de cântec adevărat şi limbaj de copil care trece orice versuri străine printr-o sită invizibilă şi le transformă în ceva sunete magice, cu un sens pe care adulţii nu îl pot pătrunde. Se ridica, se prindea de bara de metal şi făcea o piruetă în jurul ei ca apoi să fie mustrată de unul din părinţi, şi trimisă la loc pe scaunul osândei. Se juca cu fusta de culoarea piersicii, îşi număra degetele şi apoi îşi îndesă unui cu avânt într-una din nări.
Mă uitam la ea tot acest timp şi din când în când îmi prindea privirea şi mi-o întorcea, pe furiş. Cântecelele deveneau astfel ofrandă adusă singurului spectator interesat de lumea proaspăt creată. De zâmbit însă nu îmi zâmbea, fiindcă totul era în secret.
Ultima mea staţie se apropia. M-am ridicat din timp şi m-am postat lângă un set de uşi, aşteptând să fiu eliberată.
În spatele meu am auzit-o :
-Mami…
Linişte.
-Mami? Mami!
Mama se întoarse:
-Da, ce vrei? uşor ofuscată de întreruperea conversaţiei cu soţul.
Tramvaiul se opreşte în staţie şi aud pentru ultima oară vocea ei:
-Mami… întreabă-mă cum mă cheamă!
